Doi ochi... :)

Mi-e dor...

mi-e dor. dor rau de tot. dor de vremurile ce nu vor mai fi. nici nu ar fi trebuit sa o apuc pe calea melancoliei acum dar ma tem ca nu ma pot abtine. mi-e dor de malul meu de rau. mi-e dor de focul meu de tabara, mi-e dor de vinul demisec. mi-e dor de ceea ce am fost si nu voi mai fi, mi-e dor de prietenii ce au fost.
mi-e dor de mirosul de rasina, la naiba! mi-e dor de mirosul marii, de cerul liber, mi-e dor sa cobor de pe un munte, mi-e dor de zapada si de nisip, mi-e dor de mine.
mi-e dor de vremea cand lumea era atat de restransa incat nu existau in ea oameni rai. mi-e dor de vremea cand foamea era un sentiment pur. mi-e dor sa pierd noptile pana cand se face dimineata si trebuie sa ma culc. mi-e dor de blugii mei stramti si uzati.
mi-e dor de plimbarile prin univers si religii. mi-e dor de vama veche, asa cum era ea inainte de a fi salvata. mi-e dor de sighisoara, asa cum era ea inainte de a fi drogata. mi-e dor de mine, asa cum eram eu inainte de a fi asa cum sunt. mi-e dor de puritate, mi-e dor de strangeri de mana fara intentii ascunse. mi-e dor...
mi-e dor de vremea cand nu scriam, ci spuneam. mi-e dor de vremea cand aveam ceva de spus, mi-e dor de vremea cand eram ascultata, fie si de un singur om.
mi-e dor de libertate, de vrabii topaind prin zapada, mi-e dor sa inghet de ger langa oamenii ce au fost. mi-e dor sa dansez pe mese. mi-e dor sa nu conteze ce voi face maine. mi-e dor sa am puterea de a decide ce fac maine. mi-e dor sa nu se intrebe nimeni unde sunt si ce fac.
mi-e dor sa nu imi mai infranez pornirile, mi-e dor sa plec pentru a ma putea intoarce.
mi-e dor sa ies din casa pentru a ma duce... oriunde.
mi-e dor de flacara senzatiei, mi-e dor de extreme, mi-e dor de excesul de sentiment. mi-e dor sa rad, mi-e dor sa ...nu stiu.
nu stiu ce s-a intamplat cu mine. mi-e dor sa merg cu trenul spre viata. atata tot.

Ȋţi mulţumesc că eşti, ȋţi mulţumesc că eşti aşa cum eşti!

Joc in doi

"Ne trebuie un loc si un timp pentru a-l juca. Intai se asterne uitarea peste realitate. Valul gros va ridica iluzia la grad de adevar. Ne mai trebuie: trupuri, minti, suflete. Spiritele le lasam gaj ca ne vom intoarce candva, acasa. Si patrundem intr-o lume plina de contraste si oglinzi:aici/acolo,bun/rau,frumos/urat,trecut/viitor,stanga/dreapta,inainte/inapoi,razboi/pace,senin/innorat, iubire/ura, bucurie/tristete…Avem la indemana si sentimente, emotii, ganduri, cuvinte, fapte, credinta…Cu ele cream momente de cunoastere, de experienta, de reamintire. Il jucam doar noi doi. Se sare din clipa in clipa, de la una la alta, de la unul la altul, se creeaza din ieri in azi in maine…zile pline de soare, de bucurie, de iubire, speranta si frumos, de bine si liniste, de pace si echilibru, de blandete, de mangaiere, de compasiune si ajutor… Mai sunt momentele de durere, de depresie, zile negre, de sila, de oboseala si stres, de furie si ura, de frustrare, de plans si deznadejde… Sunt zilele in care valul acopera lumina, in care jocul devine pustiu si urat, in care sufletele au nevoie de ajutor … Si, atunci, ca o minune, in oglinzile din jur apar reflexii de zile frumoase uitate, amintindu-ne ca inca merita, ca inca exista speranta, ca zambetul e inca acolo, in noi, in spatele ochilor inlacrimati. Ca celalalt ne spune: Va fi bine, crede-ma, stiu."

Stop that train...

Capitolul:... the naked truth

“O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie… Trebuie timp şi complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obişnuieşti cu ea la început, sa-ţi placă persoana fără de care mai târziu nu mai poţi trăi. Iubeşti mai întâi din milă, din datorie, apoi din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericit, iţi repeţi că nu e loial s-o jigneşti, sa înşeli atâta încredere. Pe urmă te obişnuieşti cu surâsul ei şi cu vocea ei aşa cum te obisnuieşti cu un peisaj. Şi treptat îţi trebuie prezenţa ei zilnică. Înabuşi în tine mugurii oricăror altor prietenii şi iubiri. Toate planurile de viitor ţi le faci în funcţie de nevoile şi preferinţele ei. Vrei succese ca să ai surâsul ei… Orice iubire e ca un monodeism, voluntar la început, patologic la urmă… Când e cu adevărat vorba de o iubire mare, dacă unul dintre amanţi încearcă imposibilul, rezultatul e acelaşi. Celălalt, bărbat sau femeie, se sinucide dar întâi ucide. De altminteri aşa e şi frumos. Trebuie să se ştie că şi iubirea are riscurile ei. Că cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt. ”(Camil Petrescu)

The perfect guy...

I guess the perfect guy
would be...He'd be someone who could...He could be anywhere in the world...but he chooses to be with me because... life is better with me
by his side.

"Avem in codul nostru genetic programat instinctul de supravietuire. Odata pusi in situatii critice, in mod normal instinctele preiau controlul asupra corpului, mintea ramane muta. Exista starea de dinainte. Gandurile, emotiile... care dispar intr-o fractiune de secunda si pe care le poti rememora ca si cum ar fi in prezent. Ca o fotografie interioara... la secunda.Secunda aia de criza anuleaza orice idee despre mediul in care te-ai regasit pana atunci. Esti Tu. Singur. Solitar, fara a simti nici o nevoie. Nici de oameni si nici de lucruri. Fara a fi bucuros, fara a fi trist. Aflandu-te nicaieri...Si nu stiu daca e importanta starea de dinainte. Sau cat a fost de reala secunda incremenita.
Stiu doar ca dupa asta nimic... dar absolut nimic... nu a mai fost la fel.
Si nu mai Este la fel.
Avem in codul nostru genetic programat instinctul de supravietuire. Atat."
Mi s-a parut intotdeauna o impietate sa vorbesc despre relatii. Despre cele trecute pastrez amintiri frumoase pe care prefer sa le tin doar pentru mine iar vorbind despre cele viitoare doar mi-as limita posibilitatile.O relatie prezenta in care cred este una vie. Este cea in care ma regasesc in fiecare clipa.Scenariile facute in mod constient sunt lipsite de perspectiva. Sunt creatii ale starilor interioare si nu au suport real. Cred ca mintea este limitata creativ si ca viata de multe ori iti ofera cu mult mai multe posibilitati. Aceeasi viata iti inchide usa in nas cand esti convinsa ca ai dat lovitura sau dimpotriva, in cele mai negre situatii iti ofera drumul catre iesirea din impas.
Am invatat sa ma opresc atunci cand am luat viteza prea mare si am invatat sa merg atunci cand toata lumea imi spune sa stau, daca asa simt eu ca e bine. Actiunile incerc pe cat posibil sa le fac doar atunci cand cred in ele si ceea ce mi se pare de departe cel mai important este faptul ca un refuz nu este insotit de remuscari. Nu, nu este vina mea ca nu simtim la fel...
Trecem prin viata cu continua senzatie ca ar mai fi fost ceva de adaugat pana la situatia de astazi. Sau ca a fost un moment in care am fi putut alege diferit. Sau daca am fi incercat, daca am fi spus, daca am fi plecat… sau ramas…daca....
Nimic nu mai poate fi schimbat, iar tot ce ne ramane de facut este sa reevaluam constient prezentul.
Si ar fi pacat sa-l f....... si pe asta...
O insemnare de acum cateva zile m-a pus pe ganduri. Mi-a amintit de "iubitulcarenumaivine"...
De acea persoana minunata pe care merita sa o astepti. De omul cu care traiesti in gand. De cel care iti intretine iluzia. El nu te contrazice brutal si niciodata nu ridica tonul la tine. Iti povesteste molcom despre viata gri pe care a trait-o pana la intalnire. Spune ce trebuie si pentru asta alege momentele perfecte. Iubitulcarenumaivine este frumos. Este tandru si stie a mangaia. Este stralucitor. Il stii. Il poti recunoaste dintr-o mare de oameni. Ii poti vedea promisiunile in ochi. N-are nevoie sa vorbeasca. Te intelege perfect, fara cuvinte.
Multi spun ca merita sa incerci, sa astepti, sa risti, sa te zbati, sa ceri, sa vrei iubirea perfecta...
Orice iubire e perfecta, daca o ai. Orice iubire este completa, daca exista.

Stiu sa scriu scrisori de dragoste doar la trecut. Pentru iubirile prezente am preferat intotdeauna sa tin pentru mine senzatiile. Poate din egoism sau poate pentru ca n-am vrut intotdeauna sa le pun in cuvinte.Cred ca iubirile trecute merita asezate in sertar impreuna cu toate celelalte lucruri dintr-un timp de mult apus. Si pentru ca in sertarele mele lucrurile sunt asezate in ordine, cred ca scrisorile de dragoste as putea sa le compar cu carti din care am pastrat doar ultima pagina. Pagina unde toate adevarurile sunt aduse in lumina…
Cineva imi spunea ca intamplarile in care te gasesti sunt create de disponibilitatea interioara din momentul respectiv.
Probabil ca este in schimbare daca in decursul a doar cateva zile am primit niste superoferte… cineva ma intreaba daca sunt multumita. Nu-mi lasa timp de raspuns si incepe o teorie complicata despre cum pot sa-mi depasesc limitele. Si cum pot eu mai mult... Cat de mult ar mai fi « de lucru »... De ce imi ajunge ceea ce am si de ce nu imi doresc ceva diferit, cumva mai interesant/important/aducator de beneficii ?
Un om ascuns in spatele unui nickname imi ofera o relatie perfecta. Mai mult decat am. Ceea ce merit eu cu adevarat…
Toate superofertele astea parca ar fi niste contracte cadru pe care ar trebui le semnez. Cu titluri mari si spatii ample pentru semnatura. Pe verso stau scrise de fapt toate « conditiile ». Alea cu litere mici pe care nu le citeste nimeni... Asa se face ca semnez foarte rar si numai dupa ce citesc tot... Stiu ca daca am facut-o mi-am asumat intreaga responsabilitate.
Sunt oameni dragi si asa stiu ei sa traiasca. Sunt alegerile pe care ei le cred cele mai bune si nu ma indoiesc nici macar o secunda de bunele lor intentii. Imi doresc doar ca sa inteleaga ca alegand altfel nu inseamna ca aleg impotriva lor. Doar diferit. Atat.

Nu pot sa merg in varful degetelor tot timpul, doar pentru ca odata ce am calcat mai cu putere, pamantul s-a cutremurat si a pus pe fuga pe unii si pe altii.
Nu pot sa fiu ceea ce nu-s, doar pentru ca odata dezvaluindu-mi dorintele, devin prea mult sau prea putin, pustiindu-mi imprejurul.
Nu pot sa cer ce nu e, doar pentru ca mi-as fi dorit sa fie...

Ma lupt cu mine sa nu pun prea multe intrebari, sa nu cer, sa nu vreau... Mi-e atat de teama sa raman singura cu mine, sa recunosc si sa accept faptul ca intr-un mod dezastruos mi se vor frange aripile la spate. Imi trec prin minte, ca niste flash-uri, franturi de conversatii, cuvinte, sarutari, ganduri. Simteam de la inceput ca e prea frumos ca sa fie adevarat. Si nu exista nimeni pe lumea asta care sa poata sa ma invete ca acum sa fiu cinica, nemiloasa, sa uit, sa nu mai fiu eu. Sa nu mai simt. Sa nu mai tac. Sa imi alung furtunile din suflet cu un potop de motive contrafacute. Cand incerc sa nu ma mai gandesc, sa nu sper, sa nu tremur, sa nu astept nimic nimic nimic, ma cuprinde exact senzatia aceea de neputinta care exista in fraza ” as pleca acum cu tine in lume, dar…”.

Analiza

Dupa indelungi momente de analiza si reanaliza a agitatei mele vieti, am ajuns la o concluzie cam surprinzatoare, dar se pare, cea mai aproape de realitate: in iubire nu am pierdut nimic niciodată fiindcă nu am avut nimic niciodată. Am trăit fiecare clipă cu o siguranţă de sine covârşitoare, cu o linişte interioară ce mi-a permis să simulez nestingherita neliniştea, singurătatea, până şi ireversibilul. Doar pasiunea a fost reala. Nu-mi amintesc să fi avut o altă atitudine decât a celui care în autobuz se ţine cu amândouă mâinile de bară… oricât de aglomerat ar fi.
Hotărât lucru: singura mea bogăţie este Dumnezeu şi pe Dumnezeu nu au cum să ţi-L fure în autobuz.
Niciodată nu am mers mai mult de o staţie fiindcă viaţa îţi oferă un alt peisaj atunci când mergi pe picioarele tale, atunci când te opreşti exact în momentul în care doreşti să faci un popas. Nu cred că este ceva mai linistitor decât clipa în care te aşezi pe o bancă, tragi adânc aer în piept, priveşti lumea, ca apoi să porneşti din nou la drum.
Ei bine, recunosc, că de fapt poate să fie o teamă ascunsă în mine, o teamă de viteză, o teamă că m-aş putea îndrăgosti foarte uşor. De ce m-aş lăsa prinsa în mrejele unei călătorii lungi? Lungi de tot… lungi lungi de tot… ? Se întâmplă când nici nu te aştepţi. Prima oară te uiţi spre el accidental. Apoi el se uită la fel de accidental spre tine. Nu vreau să mai continui fiindcă fără îndoială aş aluneca în ridicol. Însă totul este de un banal aparent, fiindcă în realitate dragostea adevărată aduce după sine complicaţii adevărate. Euforia începutului pe care as putea sa o numesc gripă maniaco-sentimentală:
nu mai mănânci(anorexie), nu mai dormi(insomnie), nu te mai gândeşti la altceva(obsesie), uiţi lucrurile cu adevărat importante(amnezie)… Dragostea, acest sindrom aproape ”imuno-deficitar”.
Am să mă opresc exact în acest punct fiindcă mi-am adus brusc aminte că eu trăiesc fiecare clipă cu o siguranţă de sine covârşitoare. De aceea, în iubire, nu am să pierd nimic niciodată fiindcă nu o să am nimic niciodată. Ba mai mult, de-acum încolo m-am hotarat să călătoresc şi cu ochii închişi…. Şi totuşi, astăzi contează mai mult decât toate zilele care vor veni ...pentru că astăzi încă mai pot sa visez! Încă...mai pot să aleg, încă mai pot să mă schimb, încă mai alerg pe ţărmul vândut al inimii mele, încă mai tresar, încă mai rabd, încă mai vreau ca totul să se întample de la sine, încă nu sunt dezamagită de oameni, de iubire...

Sînt o frunză în salcîmul fericirii,
Dar mă bate vîntul mult prea trist,
Chiar dac-aş vrea să fiu a nemuririi,
Viaţa mea-i sclipire de-ametist.
Se-aprinde-acum si piere-n întuneric,
Se-nalţă azi şi moare-n înălţimi
Şi rîsul morţii, aspru şi himeric
M-aruncă-n braţele-ţi de patimi.
Priveşte-mă, omule, şi lasă-te dus
Pe nervurile mele de lacrimi,
Priveşte-mă, omule, şi-n al meu apus
Vei înţelege dorul de suspin!