Ma lupt cu mine sa nu pun prea multe intrebari, sa nu cer, sa nu vreau... Mi-e atat de teama sa raman singura cu mine, sa recunosc si sa accept faptul ca intr-un mod dezastruos mi se vor frange aripile la spate. Imi trec prin minte, ca niste flash-uri, franturi de conversatii, cuvinte, sarutari, ganduri. Simteam de la inceput ca e prea frumos ca sa fie adevarat. Si nu exista nimeni pe lumea asta care sa poata sa ma invete ca acum sa fiu cinica, nemiloasa, sa uit, sa nu mai fiu eu. Sa nu mai simt. Sa nu mai tac. Sa imi alung furtunile din suflet cu un potop de motive contrafacute. Cand incerc sa nu ma mai gandesc, sa nu sper, sa nu tremur, sa nu astept nimic nimic nimic, ma cuprinde exact senzatia aceea de neputinta care exista in fraza ” as pleca acum cu tine in lume, dar…”.

Analiza

Dupa indelungi momente de analiza si reanaliza a agitatei mele vieti, am ajuns la o concluzie cam surprinzatoare, dar se pare, cea mai aproape de realitate: in iubire nu am pierdut nimic niciodată fiindcă nu am avut nimic niciodată. Am trăit fiecare clipă cu o siguranţă de sine covârşitoare, cu o linişte interioară ce mi-a permis să simulez nestingherita neliniştea, singurătatea, până şi ireversibilul. Doar pasiunea a fost reala. Nu-mi amintesc să fi avut o altă atitudine decât a celui care în autobuz se ţine cu amândouă mâinile de bară… oricât de aglomerat ar fi.
Hotărât lucru: singura mea bogăţie este Dumnezeu şi pe Dumnezeu nu au cum să ţi-L fure în autobuz.
Niciodată nu am mers mai mult de o staţie fiindcă viaţa îţi oferă un alt peisaj atunci când mergi pe picioarele tale, atunci când te opreşti exact în momentul în care doreşti să faci un popas. Nu cred că este ceva mai linistitor decât clipa în care te aşezi pe o bancă, tragi adânc aer în piept, priveşti lumea, ca apoi să porneşti din nou la drum.
Ei bine, recunosc, că de fapt poate să fie o teamă ascunsă în mine, o teamă de viteză, o teamă că m-aş putea îndrăgosti foarte uşor. De ce m-aş lăsa prinsa în mrejele unei călătorii lungi? Lungi de tot… lungi lungi de tot… ? Se întâmplă când nici nu te aştepţi. Prima oară te uiţi spre el accidental. Apoi el se uită la fel de accidental spre tine. Nu vreau să mai continui fiindcă fără îndoială aş aluneca în ridicol. Însă totul este de un banal aparent, fiindcă în realitate dragostea adevărată aduce după sine complicaţii adevărate. Euforia începutului pe care as putea sa o numesc gripă maniaco-sentimentală:
nu mai mănânci(anorexie), nu mai dormi(insomnie), nu te mai gândeşti la altceva(obsesie), uiţi lucrurile cu adevărat importante(amnezie)… Dragostea, acest sindrom aproape ”imuno-deficitar”.
Am să mă opresc exact în acest punct fiindcă mi-am adus brusc aminte că eu trăiesc fiecare clipă cu o siguranţă de sine covârşitoare. De aceea, în iubire, nu am să pierd nimic niciodată fiindcă nu o să am nimic niciodată. Ba mai mult, de-acum încolo m-am hotarat să călătoresc şi cu ochii închişi…. Şi totuşi, astăzi contează mai mult decât toate zilele care vor veni ...pentru că astăzi încă mai pot sa visez! Încă...mai pot să aleg, încă mai pot să mă schimb, încă mai alerg pe ţărmul vândut al inimii mele, încă mai tresar, încă mai rabd, încă mai vreau ca totul să se întample de la sine, încă nu sunt dezamagită de oameni, de iubire...