sâmbătă, 14 martie 2009

"Avem in codul nostru genetic programat instinctul de supravietuire. Odata pusi in situatii critice, in mod normal instinctele preiau controlul asupra corpului, mintea ramane muta. Exista starea de dinainte. Gandurile, emotiile... care dispar intr-o fractiune de secunda si pe care le poti rememora ca si cum ar fi in prezent. Ca o fotografie interioara... la secunda.Secunda aia de criza anuleaza orice idee despre mediul in care te-ai regasit pana atunci. Esti Tu. Singur. Solitar, fara a simti nici o nevoie. Nici de oameni si nici de lucruri. Fara a fi bucuros, fara a fi trist. Aflandu-te nicaieri...Si nu stiu daca e importanta starea de dinainte. Sau cat a fost de reala secunda incremenita.
Stiu doar ca dupa asta nimic... dar absolut nimic... nu a mai fost la fel.
Si nu mai Este la fel.
Avem in codul nostru genetic programat instinctul de supravietuire. Atat."
Mi s-a parut intotdeauna o impietate sa vorbesc despre relatii. Despre cele trecute pastrez amintiri frumoase pe care prefer sa le tin doar pentru mine iar vorbind despre cele viitoare doar mi-as limita posibilitatile.O relatie prezenta in care cred este una vie. Este cea in care ma regasesc in fiecare clipa.Scenariile facute in mod constient sunt lipsite de perspectiva. Sunt creatii ale starilor interioare si nu au suport real. Cred ca mintea este limitata creativ si ca viata de multe ori iti ofera cu mult mai multe posibilitati. Aceeasi viata iti inchide usa in nas cand esti convinsa ca ai dat lovitura sau dimpotriva, in cele mai negre situatii iti ofera drumul catre iesirea din impas.
Am invatat sa ma opresc atunci cand am luat viteza prea mare si am invatat sa merg atunci cand toata lumea imi spune sa stau, daca asa simt eu ca e bine. Actiunile incerc pe cat posibil sa le fac doar atunci cand cred in ele si ceea ce mi se pare de departe cel mai important este faptul ca un refuz nu este insotit de remuscari. Nu, nu este vina mea ca nu simtim la fel...
Trecem prin viata cu continua senzatie ca ar mai fi fost ceva de adaugat pana la situatia de astazi. Sau ca a fost un moment in care am fi putut alege diferit. Sau daca am fi incercat, daca am fi spus, daca am fi plecat… sau ramas…daca....
Nimic nu mai poate fi schimbat, iar tot ce ne ramane de facut este sa reevaluam constient prezentul.
Si ar fi pacat sa-l f....... si pe asta...
O insemnare de acum cateva zile m-a pus pe ganduri. Mi-a amintit de "iubitulcarenumaivine"...
De acea persoana minunata pe care merita sa o astepti. De omul cu care traiesti in gand. De cel care iti intretine iluzia. El nu te contrazice brutal si niciodata nu ridica tonul la tine. Iti povesteste molcom despre viata gri pe care a trait-o pana la intalnire. Spune ce trebuie si pentru asta alege momentele perfecte. Iubitulcarenumaivine este frumos. Este tandru si stie a mangaia. Este stralucitor. Il stii. Il poti recunoaste dintr-o mare de oameni. Ii poti vedea promisiunile in ochi. N-are nevoie sa vorbeasca. Te intelege perfect, fara cuvinte.
Multi spun ca merita sa incerci, sa astepti, sa risti, sa te zbati, sa ceri, sa vrei iubirea perfecta...
Orice iubire e perfecta, daca o ai. Orice iubire este completa, daca exista.

Stiu sa scriu scrisori de dragoste doar la trecut. Pentru iubirile prezente am preferat intotdeauna sa tin pentru mine senzatiile. Poate din egoism sau poate pentru ca n-am vrut intotdeauna sa le pun in cuvinte.Cred ca iubirile trecute merita asezate in sertar impreuna cu toate celelalte lucruri dintr-un timp de mult apus. Si pentru ca in sertarele mele lucrurile sunt asezate in ordine, cred ca scrisorile de dragoste as putea sa le compar cu carti din care am pastrat doar ultima pagina. Pagina unde toate adevarurile sunt aduse in lumina…
Cineva imi spunea ca intamplarile in care te gasesti sunt create de disponibilitatea interioara din momentul respectiv.
Probabil ca este in schimbare daca in decursul a doar cateva zile am primit niste superoferte… cineva ma intreaba daca sunt multumita. Nu-mi lasa timp de raspuns si incepe o teorie complicata despre cum pot sa-mi depasesc limitele. Si cum pot eu mai mult... Cat de mult ar mai fi « de lucru »... De ce imi ajunge ceea ce am si de ce nu imi doresc ceva diferit, cumva mai interesant/important/aducator de beneficii ?
Un om ascuns in spatele unui nickname imi ofera o relatie perfecta. Mai mult decat am. Ceea ce merit eu cu adevarat…
Toate superofertele astea parca ar fi niste contracte cadru pe care ar trebui le semnez. Cu titluri mari si spatii ample pentru semnatura. Pe verso stau scrise de fapt toate « conditiile ». Alea cu litere mici pe care nu le citeste nimeni... Asa se face ca semnez foarte rar si numai dupa ce citesc tot... Stiu ca daca am facut-o mi-am asumat intreaga responsabilitate.
Sunt oameni dragi si asa stiu ei sa traiasca. Sunt alegerile pe care ei le cred cele mai bune si nu ma indoiesc nici macar o secunda de bunele lor intentii. Imi doresc doar ca sa inteleaga ca alegand altfel nu inseamna ca aleg impotriva lor. Doar diferit. Atat.

luni, 9 martie 2009

Nu pot sa merg in varful degetelor tot timpul, doar pentru ca odata ce am calcat mai cu putere, pamantul s-a cutremurat si a pus pe fuga pe unii si pe altii.
Nu pot sa fiu ceea ce nu-s, doar pentru ca odata dezvaluindu-mi dorintele, devin prea mult sau prea putin, pustiindu-mi imprejurul.
Nu pot sa cer ce nu e, doar pentru ca mi-as fi dorit sa fie...