sâmbătă, 3 aprilie 2010

Saptamana unei iubiri...

As vrea sa plang, nu mai am lacrimi! As vrea sa pot schimba lucrurile, din pacate nu imi sta in putiinta s-o fac! As vrea sa pot da timpul inapoi... E o zi in care probabil nu ar trebui sa scriu toate astea! Ma doare sufletul si singurul mod de a-mi exprima durerea, de a-mi plange amarul, este aceasta "scrisoare de dragoste" scrisa de Dida Dragan si pe care am s-o redau aici, aproape integral...:

"Exista in fiecare iubire o zi de luni. Un inceput pe care valurile altor intamplari il sterg sau il amplifica. Un inceput fals ca orice inceput, cu sperante naive, cu credinta ca ai avut parte de marea intalnire, singura adevarata, cand te indragostesti si ai impresia ca intregul univers este de acord cu tine. Mi s-a intamplat fara sa vreau, am intalnit un barbat si m-am indragostit de el . Mi-am ingaduit sa ma indragostesc dintr-un motiv simplu : nu asteptam nimic. Stiam ca, peste un timp, el va fi o amintire, dar nu mai puteam suporta sa traiesc fara dragoste. Si acum binecuvantez ziua de luni a dragostei mele, cu prospetimea ei nealterata, cu frisonul ei indestructibil. Ii multumesc lui pentru acel inceput in orice zi ar fi fost el.

Martea e ziua in care deja ai amintiri. Rememorez prima zi a iubirii cu omul pe care l-am visat, cu grija, pentru a nu-l pierde, cu spaima ca doar mi s-a parut ca mana lui calda mi-a atins inima si trupul. Martea iti trebuie putin efort daca esti femeie. Efort sa crezi ca lumea dragostei tale a fost adevarata. Ca n-a fost o iluzie hranita de anii care nu stau pe loc si-mi apasa pieptul, respiratia, mersul, ritmul. Acum nu mai pot fi lucida, ma declar invinsa de emotie si-l rog sa ma ierte, pentru ca, din dorinta de a crede ca poate fi al meu o zi, din pricina a tot ceea ce ar fi putut spune si n-a spus, din pricina amintirilor legate de mana lui, de glasul lui, de zambetul lui, de ochii lui, din pricina durerii, acum sunt slaba.

Miercuri e deja prea tarziu. Ochii lui imi lumineaza drumul ca o icoana. Trupul lui face parte din mine ca o otrava lenta de care nu ma mai pot lipsi. Miercuri e foarte tarziu intr-o iubire. Totul are o dubla identitate, fara de care nu mai pot respira. El n-a pierdut nimic. Asa cum ii sta bine unui barbat ocupat cu orice in afara sentimentelor al caror pret la bursa nu s-a stabilit inca pe computer. In schimb, eu n-am mancat, n-am dormit, n-am muncit, m-am stins de dor, am fost speriata pentru ca pasiunea, odata aparuta, a doborat toate lucrurile vechi pe care le-a intalnit in cale. Lumea mea a fost intoarsa pe dos. Ma gandeam la el doua minute si-l uitam o ora si mintea mea a luat-o razna. Si apoi tot timpul : ziua, noaptea. Am incercat senzatii care dor. El nu stie nici azi cat valoreaza o privire, un tremur al acestui trup, nu stie pretul unei lacrimi.

Joi este ziua indoielii, a inimii batand navalnic, gata sa sparga colivia pieptului, a tuturor amaraciunilor care traverseaza ca o otrava fiecare celula din mine. Joi e frig si intuneric. Este ziua de cumpana cand semnul asteptat nu mai vine. Cand in locul lui a venit frigul nepasarii, cristalul rece al luciditatii, in ale carui ape mi-am vazut chipul palid, tremurul mainii lui cu care, intr-o zi de luni, si-a semnat de buna voie sentinta : condamnat la iubire. La acea iubire care te poate duce in iad sau in rai, dar undeva ne duce intotdeauna. Joia nu-mi doresc decat ca lacrimile sa-mi curga atat de mult incat el sa nu stie niciodata ca, intr-o zi, am plans de dorul lui.

Vineri e ziua in care incerc sa ma impac cu mine, in numele iubirii fara de care nu se poate trai. Cum nu se poate fara aer. Cum nu se poate fara imperfectiune. Caci oamenii se iubesc mai mult pentru defectele lor, singurele care-i fac umani si nu pentru calitatile care-i apropie de perfectiune. Iar cine e intelept, e intelept pentru ca iubeste. Si cine e nebun, e nebun deoarece crede ca poate intelege iubirea. Eu il iubesc pentru tot ceea ce nu-mi poate oferi : emotia de a-l revedea, intelegere pentru ceea ce simt. Da, il iubesc mult, cum n-am iubit niciodata alt barbat, desi stiu ca este al alteia. Am inteles cat de important este el pentru mine azi, desi stiu ca n-o sa vrea niciodata sa fie al meu, iar eu n-o sa invat sa uit nici cand voi muri. Trecerea lui prin viata mea…Si mai stiu ca va veni singur atunci cand eu, obosita de atata asteptare, n-o sa mai simt prezenta lui. Aceasta zi de vineri continua ca un cantec reverberant, dar pana la pierderea respiratiei i-o daruiesc lui. Fie sa-l vindece, sa-l faca vulnerabil macar pentru o clipa. Vulnerabil, adica adevarat.

Sambata unei iubiri este o zi trista pentru ca strange in ea povara dulce-amara a celorlalte zile. Este o zi in care eu sunt mai mult el. O zi tarzie, ca o bratara grea de aur masiv pe mana unei printese moarte, inutila, adanca in splendoarea ei. E greu sa trec peste ziua de sambata fara regrete, cu sentimentul ca n-a avut el nici o vina, cu speranta ca ma va chema intr-o zi sa-mi mangaie chipul, sa ma trezeasca la viata. Sambata ii voi dori tot binele din lume. Asta inseamna ca poate uita tot, ca si cum n-ar fi fost. Desi ma intreb, cum ar putea el vreodata sa uite cat de mult imi placea sa ma priveasca ?

Duminica nici nu cred ca exista ! Sa o scrie el daca poate, cu ochii si cu trupul lui, cu vorbele lui sarace pe care eu le-am iubit. Tocmai de aceea, cand va reusi va insemna ca sufletul lui poate sa-mi daruiasca inca un inceput. Daca isi mai aminteste cum a fost inceputul. Inca o zi de luni, pentru care ii multumesc ca si cand ar fi. "