stele

"Putem numara stele de pe cer din nebunie ori din plictiseala. Uneori din ambele motive. Insa de cele mai multe ori uitam sa ne numaram si pe noi… singura stea… singura planeta, singurul soare care conteaza !… Privim Universul cu o ciudata neincredere, de parca nu am putea concepe ca mai exista si alte lumi, si alte realitati, si alte locuri in care alte forme de oameni iubesc, urasc, ucid, traiesc… Astfel ca, realitatea ne izbeste necontenit cu partea ei ascunsa in umbra: Ceea ce nu vedem ne vede. Ceea ce nu simtim ne simte. Ceea ce nu ne lipseste ne apartine. Treptat, insa, lucruri pe care nu le vedem devin vizibile iar lucrurilor pe care suntem obisnuiti sa le avem incepem sa le simtim lipsa. Natura noastra ne spune ca omul este un sistem dinamic in care o infinitate de lucruri pe care le avem face schimb de materie si spirit cu o infintate de lucruri pe care nu le avem. Atat timp cat va exista un echilibru in acest sistem va exista si armonie. Insa omul este o fiinta haotica ce va tinde sa-si asume rolul cunoasterii si va claca in fata noilor infinituri de necunoastere pe care le va intrezari. Omul nu a fost creat pentru a fi fericit ci pentru a oscila intre nebunia descoperirii si plictiseala de armonie.

Fericirea este doar momeala ce-l va tine in cursa, pana la sfarsit…" (O.P.)

Saptamana unei iubiri...

As vrea sa plang, nu mai am lacrimi! As vrea sa pot schimba lucrurile, din pacate nu imi sta in putiinta s-o fac! As vrea sa pot da timpul inapoi... E o zi in care probabil nu ar trebui sa scriu toate astea! Ma doare sufletul si singurul mod de a-mi exprima durerea, de a-mi plange amarul, este aceasta "scrisoare de dragoste" scrisa de Dida Dragan si pe care am s-o redau aici, aproape integral...:

"Exista in fiecare iubire o zi de luni. Un inceput pe care valurile altor intamplari il sterg sau il amplifica. Un inceput fals ca orice inceput, cu sperante naive, cu credinta ca ai avut parte de marea intalnire, singura adevarata, cand te indragostesti si ai impresia ca intregul univers este de acord cu tine. Mi s-a intamplat fara sa vreau, am intalnit un barbat si m-am indragostit de el . Mi-am ingaduit sa ma indragostesc dintr-un motiv simplu : nu asteptam nimic. Stiam ca, peste un timp, el va fi o amintire, dar nu mai puteam suporta sa traiesc fara dragoste. Si acum binecuvantez ziua de luni a dragostei mele, cu prospetimea ei nealterata, cu frisonul ei indestructibil. Ii multumesc lui pentru acel inceput in orice zi ar fi fost el.

Martea e ziua in care deja ai amintiri. Rememorez prima zi a iubirii cu omul pe care l-am visat, cu grija, pentru a nu-l pierde, cu spaima ca doar mi s-a parut ca mana lui calda mi-a atins inima si trupul. Martea iti trebuie putin efort daca esti femeie. Efort sa crezi ca lumea dragostei tale a fost adevarata. Ca n-a fost o iluzie hranita de anii care nu stau pe loc si-mi apasa pieptul, respiratia, mersul, ritmul. Acum nu mai pot fi lucida, ma declar invinsa de emotie si-l rog sa ma ierte, pentru ca, din dorinta de a crede ca poate fi al meu o zi, din pricina a tot ceea ce ar fi putut spune si n-a spus, din pricina amintirilor legate de mana lui, de glasul lui, de zambetul lui, de ochii lui, din pricina durerii, acum sunt slaba.

Miercuri e deja prea tarziu. Ochii lui imi lumineaza drumul ca o icoana. Trupul lui face parte din mine ca o otrava lenta de care nu ma mai pot lipsi. Miercuri e foarte tarziu intr-o iubire. Totul are o dubla identitate, fara de care nu mai pot respira. El n-a pierdut nimic. Asa cum ii sta bine unui barbat ocupat cu orice in afara sentimentelor al caror pret la bursa nu s-a stabilit inca pe computer. In schimb, eu n-am mancat, n-am dormit, n-am muncit, m-am stins de dor, am fost speriata pentru ca pasiunea, odata aparuta, a doborat toate lucrurile vechi pe care le-a intalnit in cale. Lumea mea a fost intoarsa pe dos. Ma gandeam la el doua minute si-l uitam o ora si mintea mea a luat-o razna. Si apoi tot timpul : ziua, noaptea. Am incercat senzatii care dor. El nu stie nici azi cat valoreaza o privire, un tremur al acestui trup, nu stie pretul unei lacrimi.

Joi este ziua indoielii, a inimii batand navalnic, gata sa sparga colivia pieptului, a tuturor amaraciunilor care traverseaza ca o otrava fiecare celula din mine. Joi e frig si intuneric. Este ziua de cumpana cand semnul asteptat nu mai vine. Cand in locul lui a venit frigul nepasarii, cristalul rece al luciditatii, in ale carui ape mi-am vazut chipul palid, tremurul mainii lui cu care, intr-o zi de luni, si-a semnat de buna voie sentinta : condamnat la iubire. La acea iubire care te poate duce in iad sau in rai, dar undeva ne duce intotdeauna. Joia nu-mi doresc decat ca lacrimile sa-mi curga atat de mult incat el sa nu stie niciodata ca, intr-o zi, am plans de dorul lui.

Vineri e ziua in care incerc sa ma impac cu mine, in numele iubirii fara de care nu se poate trai. Cum nu se poate fara aer. Cum nu se poate fara imperfectiune. Caci oamenii se iubesc mai mult pentru defectele lor, singurele care-i fac umani si nu pentru calitatile care-i apropie de perfectiune. Iar cine e intelept, e intelept pentru ca iubeste. Si cine e nebun, e nebun deoarece crede ca poate intelege iubirea. Eu il iubesc pentru tot ceea ce nu-mi poate oferi : emotia de a-l revedea, intelegere pentru ceea ce simt. Da, il iubesc mult, cum n-am iubit niciodata alt barbat, desi stiu ca este al alteia. Am inteles cat de important este el pentru mine azi, desi stiu ca n-o sa vrea niciodata sa fie al meu, iar eu n-o sa invat sa uit nici cand voi muri. Trecerea lui prin viata mea…Si mai stiu ca va veni singur atunci cand eu, obosita de atata asteptare, n-o sa mai simt prezenta lui. Aceasta zi de vineri continua ca un cantec reverberant, dar pana la pierderea respiratiei i-o daruiesc lui. Fie sa-l vindece, sa-l faca vulnerabil macar pentru o clipa. Vulnerabil, adica adevarat.

Sambata unei iubiri este o zi trista pentru ca strange in ea povara dulce-amara a celorlalte zile. Este o zi in care eu sunt mai mult el. O zi tarzie, ca o bratara grea de aur masiv pe mana unei printese moarte, inutila, adanca in splendoarea ei. E greu sa trec peste ziua de sambata fara regrete, cu sentimentul ca n-a avut el nici o vina, cu speranta ca ma va chema intr-o zi sa-mi mangaie chipul, sa ma trezeasca la viata. Sambata ii voi dori tot binele din lume. Asta inseamna ca poate uita tot, ca si cum n-ar fi fost. Desi ma intreb, cum ar putea el vreodata sa uite cat de mult imi placea sa ma priveasca ?

Duminica nici nu cred ca exista ! Sa o scrie el daca poate, cu ochii si cu trupul lui, cu vorbele lui sarace pe care eu le-am iubit. Tocmai de aceea, cand va reusi va insemna ca sufletul lui poate sa-mi daruiasca inca un inceput. Daca isi mai aminteste cum a fost inceputul. Inca o zi de luni, pentru care ii multumesc ca si cand ar fi. "

Profetul - Kahlil Gibran

„Când Iubirea vă face semn, urmaţi-i îndemnul,

Chiar dacă drumurile-i sunt grele şi prăpăstioase,

Şi când aripile-i vă cuprind, supuneţi-vă ei,

Chiar dacă sabia ascunsă-n penaju-i v-ar putea răni,

Iar dacă vocea-i vă vorbeşte, daţi-i crezare,

Chiar dacă vocea-i ar putea să vă sfarme visurile, asemenea vântului din

miazănoapte care vă pustieşte grădinile.

Fiindcă, precum iubirea vă încunună, ea trebuie să vă şi crucifice. Precum vă

face să creşteţi, ea trebuie să vă şi reteze uscăciunile.

Precum ea se ridică până la înălţimea voastră, alintându-vă ramurile cele

mai fragile care freamătă în lumina Soarelui,

Tot la fel va răzbate până în adâncul rădăcinilor voastre, zdruncinând

încleştarea lor cu pământul.

Asemeni snopilor de grâu, ea vă seceră.

Vă treieră pentru a vă descoji.

Vă vântură spre a vă curăţa de pleavă.

Vă macină până la înălbirea făinii.

Vă frământă până ajungeţi foarte supuşi,

...

Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu ia decât de la sine.

Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea să fie stăpânită,

Fiindcă Iubirii îi este de ajuns Iubirea.

...

Şi să nu credeţi că puteţi croi singuri drumul Iubirii, fiindcă Iubirea, dacă o

meritaţi, vă va arăta drumul ea însăşi.

Iubirea nu are nici o altă dorinţă decât aceea de a se împlini.

Dar dacă iubeşti şi trebuie să ai dorinţe, fie ca ele acestea să fie:

Să te topeşti şi să devii izvor ce sursurul în noapte-şi cântă,

Să cunoşti durerea prea marii duioşii,

Să fii rănit de înţelegerea Iubirii,

Să sângerezi de bunăvoie şi bucurându-te,

Să te trezeşti în zori cu inima întraripată şi să înalţi mulţumire pentru încă o

zi de Iubire,

Să te odihneşti la ceasul amiezii şi să cugeţi la extazul Iubirii,

Să te întorci împăcat acasă la ora amurgului,

Şi apoi, să dormi înălţând în inimă o rugă pentru cel iubit, iar pe buze un

cântec de laudă.”

Duminica 1

"Am descoperit că obsesia mea ca fiecare lucru să fie la locul lui, fiecare treabă la timpul ei, fiecare cuvânt să aibă tonul potrivit nu era răsplata cuvenită a unei minţi ordonate, ci, dimpotrivă, un întreg sistem de simulare inventat de mine ca să ascund neorânduirea naturii mele. Am descoperit că nu sunt disciplinat din virtute, ci ca reacţie împotriva neglijenţei mele; că par generos pentru a-mi masca micimea de suflet, că exagerez cu prudenţa din neîncredere, că sunt tolerant ca să nu mă las pradă acceselor de furie pe care abia mi le stăpânesc, că sunt punctual numai ca să nu se afle cât de puţin mă interesează timpul altora. Am descoperit, în sfârşit, că dragostea nu e o stare a spiritului, ci un semn al zodiacului." (G.G.M.)

9 lives

Prietenul

„Prietenul – este răspunsul dat nevoilor voastre.

El este ogorul pe care îl semănaţi cu dragoste şi îl seceraţi din recunoştinţă,

El este căminul şi masa voastră,

Fiindcă la el veniţi, asemeni flămânzilor, căutându‑l pentru oaza de linişte.

Când prietenul îşi descoperă gândul, nu vă înclinaţi spre „nu”‑ul sinelui vostru, nici nu‑i refuzaţi acel „da” aşteptat,

Iar când este închis în el, inima voastră nu încetează a‑i asculta inima.

Pentru că în prietenie, toate gândurile, toate dorinţele, toate aşteptările se nasc în tăcere şi se împart într‑o bucurie mută.

Nu vă întristaţi când vă despărţiţi de prietenul vostru,

Fiindcă tot ceea ce preţuiţi cel mai mult la el, vă poate fi mai limpede în absenţa‑i, precum pentru un alpinist muntele apare cel mai desluşit de văzut din depărtarea câmpiei

Şi nu aflaţi alt ţel în prietenie decât adâncirea în spirit.

Pentru că dragostea care caută altceva decât revelaţia propriului mister, numai e dragoste, ci‑i ca o plasă în care, aruncată fiind, cade doar ceea ce‑i de prisos.

Tot ce aveţi mai bun în voi înşivă pentru prietenul vostru să fie,

Dacă el trebuie să cunoască refluxul mareei voastre, atunci să cunoască şi fluxul

Şi la ce‑i bun prietenul dacă îl căutaţi doar pentru pierdere de vreme?

Căutaţi‑l totdeauna pentru a vă trăi cu adevărat clipele,

Fiindcă‑i rostul lui să vă umple nevoile dar nu şi vidul din voi

Şi în desfătarea prieteniei, domnească râsul şi bucuriile împărtăşite.

Pentru că în roua măruntelor lucruri inima îşi află dimineaţa şi prospeţimea.” (Profetul - Kahlil Gibran)