Ma lupt cu mine sa nu pun prea multe intrebari, sa nu cer, sa nu vreau... Mi-e atat de teama sa raman singura cu mine, sa recunosc si sa accept faptul ca intr-un mod dezastruos mi se vor frange aripile la spate. Imi trec prin minte, ca niste flash-uri, franturi de conversatii, cuvinte, sarutari, ganduri. Simteam de la inceput ca e prea frumos ca sa fie adevarat. Si nu exista nimeni pe lumea asta care sa poata sa ma invete ca acum sa fiu cinica, nemiloasa, sa uit, sa nu mai fiu eu. Sa nu mai simt. Sa nu mai tac. Sa imi alung furtunile din suflet cu un potop de motive contrafacute. Cand incerc sa nu ma mai gandesc, sa nu sper, sa nu tremur, sa nu astept nimic nimic nimic, ma cuprinde exact senzatia aceea de neputinta care exista in fraza ” as pleca acum cu tine in lume, dar…”.