sâmbătă, 27 februarie 2010

Profetul - Kahlil Gibran

„Când Iubirea vă face semn, urmaţi-i îndemnul,

Chiar dacă drumurile-i sunt grele şi prăpăstioase,

Şi când aripile-i vă cuprind, supuneţi-vă ei,

Chiar dacă sabia ascunsă-n penaju-i v-ar putea răni,

Iar dacă vocea-i vă vorbeşte, daţi-i crezare,

Chiar dacă vocea-i ar putea să vă sfarme visurile, asemenea vântului din

miazănoapte care vă pustieşte grădinile.

Fiindcă, precum iubirea vă încunună, ea trebuie să vă şi crucifice. Precum vă

face să creşteţi, ea trebuie să vă şi reteze uscăciunile.

Precum ea se ridică până la înălţimea voastră, alintându-vă ramurile cele

mai fragile care freamătă în lumina Soarelui,

Tot la fel va răzbate până în adâncul rădăcinilor voastre, zdruncinând

încleştarea lor cu pământul.

Asemeni snopilor de grâu, ea vă seceră.

Vă treieră pentru a vă descoji.

Vă vântură spre a vă curăţa de pleavă.

Vă macină până la înălbirea făinii.

Vă frământă până ajungeţi foarte supuşi,

...

Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu ia decât de la sine.

Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea să fie stăpânită,

Fiindcă Iubirii îi este de ajuns Iubirea.

...

Şi să nu credeţi că puteţi croi singuri drumul Iubirii, fiindcă Iubirea, dacă o

meritaţi, vă va arăta drumul ea însăşi.

Iubirea nu are nici o altă dorinţă decât aceea de a se împlini.

Dar dacă iubeşti şi trebuie să ai dorinţe, fie ca ele acestea să fie:

Să te topeşti şi să devii izvor ce sursurul în noapte-şi cântă,

Să cunoşti durerea prea marii duioşii,

Să fii rănit de înţelegerea Iubirii,

Să sângerezi de bunăvoie şi bucurându-te,

Să te trezeşti în zori cu inima întraripată şi să înalţi mulţumire pentru încă o

zi de Iubire,

Să te odihneşti la ceasul amiezii şi să cugeţi la extazul Iubirii,

Să te întorci împăcat acasă la ora amurgului,

Şi apoi, să dormi înălţând în inimă o rugă pentru cel iubit, iar pe buze un

cântec de laudă.”