Oare

stiti cand rade Dumnezeu cel mai tare?
....cand ne aude pe noi, facandu-ne planuri.....

Si anii mei au sunat a cantec,indiferent de anotimp,indiferent de soare, ploaie sau zapada, iubirile mele au fost inchipuiri sau poate naluciri, ceea ce era palpabil era prea real si eu fugeam in ierni tacute .
Ma ascundeam in ganduri iar vorbele mele erau doar taceri.
Soaptele mele de dragoste, nu le rosteam, le strigam doar ierbii,iar ea le arunca spre cer pentru aprobarea unor fericiri viitoare.
Dar gandurile mele ? dar visele? oricat inchideam tacerile in cochilii si le aruncam in mare, ele reveneau tacute la mal.
Si anii mei sunau a cantec, ce melodie obositoare, fara localizare sau directie .
Deodata ceata s-a risipit, si eram strigata, parca invitata la un dialog, am rasucit mainile a indiferenta, am tusit si cu un glas stins am raspuns - E cineva ?
Dar iesisem prea devreme afara, cainii indiferenti ai zilelor noastre s-au napustit asupra mea ( era prea mult ) si m-am retras grabita.
Decat o convorbire la indigo, mai bine o intindere de panza la marea albastra , mai bine o droaie de expozitii in care figurinele indiferentei sa ma trezeasca la o cruda realitate.
E o lume de gheata in catre fiecare se crede un personaj.
Cica oamenii nu sunt importanti.Valoarea e alta.

Imi vine sa rad cand ma gandesc la mine……in loc sa-mi traiesc viata picatura cu picatura, m-am azvarlit in suvoi…..m-am incatusat in cuvinte, in iubiri nepermise, am inaltat idoli pe socluri de furtuna ..si cand m-am prabusit, am suferit de moarte, m-am incalcit in ganduri, m-am intrebat ''de ce?''….si iar m-am inaltat si am crezut ca sunt mare si tare…….am avut libertatea de-a alege……si am ales cursa cu obstacole.
M-am obisnuit sa deschid si sa inchid usi, am alergat dupa iluzii….

Daca am vreun regret?
Nu-mi regret alegerile.
Imi pare insa extrem de rau de faptul ca in goana mea nebuna, am ranit cateodata oameni care nu meritau. Poate, candva, ma vor ierta. Sper...
Am incercat sa pun o oarecare ordine in mine si sa judec la rece, asa cum eram inainte. Stiu ca sunt in mine cateva lucruri care in mainile altcuiva ar fi rodit, cateva inclinari nu de mare pret si nu stralucitoare, dar care ar fi fost poate in stare sa lumineze o viata de barbat iubit. Nefacand asta, la incheierea socotelilor, se va gasi lipsa aceasta rezerva ratacita de iubire.
Am mers prea departe ca sa ma mai intorc si sunt prea obosita si simt ca e mai bine asa, sa las revoltele si frustrarile in stratele lor sufletesti, calme, pentru ca cel putin aici unde ma aflu, imi sunt familiare.
Cineva obisnuia sa-mi spuna ca exista o lege a compensatiei.
Eu, am realizat ca exista doar in momentul in care am invatat sa privesc inapoi.
Cat de mult am gresit incercand sa fiu fericita?
Asta-i intrebarea, de fapt...