Sînt o frunză în salcîmul fericirii,
Dar mă bate vîntul mult prea trist,
Chiar dac-aş vrea să fiu a nemuririi,
Viaţa mea-i sclipire de-ametist.
Se-aprinde-acum si piere-n întuneric,
Se-nalţă azi şi moare-n înălţimi
Şi rîsul morţii, aspru şi himeric
M-aruncă-n braţele-ţi de patimi.
Priveşte-mă, omule, şi lasă-te dus
Pe nervurile mele de lacrimi,
Priveşte-mă, omule, şi-n al meu apus
Vei înţelege dorul de suspin!